orhideea

Printre frunze ruginii m-am nascut, vantul rece mi-a fost prima suflare iar plansul mi l-au acoperit ploile. Toamna mi-a fost ursitoare si m-a pus in maini de femeie. Si nu mi-a ursit sa fiu om norocos si nici sa incant ochii muritorilor cu frumuseti. A fost zgarcita. Mi-a ursit, in egoismul ei rece, sa o iubesc etern. In timpul ei am prins viata si poate ca tot ea va fi cea care va taia firul. Nu m-am putut opune si nici nu am avut curajul sa ma razbun pe ea. Am avut doar indrazneala sa ma indragostesc de sora ei, iarna. In taina.

La prima adiere de vant, la primul fior de frig o simt ca vine si-mi atinge obrazul. Nu ma ia in brate, nu arata cum ca s-ar bucura precum o mama ce-si strange la piept copilul, doar isi intinde palma rece catre mine si in treacat ma atinge. Nu beneficiez de privilegii din partea ei. Ma plezneste cu aceleasi furtuni ca pe oricare alt trecator. Ma adapostesc pe bancile pustiite de rautatea ei si ma intreb, in linistea ce ma inconjoara, daca am mostenit ceva din  caracterul ei rece. Distinsa nu sunt, mandria nu o gust,doar frigul se mai cuibareste in suflet uneori…

Cu mainile stranse in poala, cu obrazul inrosit de frig si cu fruntea plecata ce ascunde boabele de roua false ce se scurg la vale, ma trezesc soptind in pustietatea ce ma inconjoara: sunt condamnata la toamna. Si toamna tresare cu un fosnet sec apoi ma rasplateste cu o ploaie nepasatoare.

Te-as condamna sa ma iubesti si tu si sa ma imbraci in vesmant de frunze ruginii cand divinul isi va aminti ca sunt doar o muritoare de rand… si in amintire ma va preschimba.

Am urat-o. Imi refuza dreptul de a fi fericita, imi inchidea porti spre care intindeam increzatoare mana, ma arunca in intuneric, ma lasa prada deaznadejdilor, ma condamna la durere, imi colora noptile in alb si-mi rapea bucuria de a mai vrea sa traiesc, ma obliga sa ma indoiesc de mine, imi zdruncina puternic increderea in oameni.. . Oooo cum am urat-o, cu varf si indesat, puternic, pana la sange, cu toata fiinta.

Odata tot va trebui sa vorbim.

In repetate randuri a incercat sa imi vorbeasca dar aveam grija sa ii amintesc mereu ca portile dintre noi doua au fost inchise, de ea. Hm, era chiar o placere naiva si prosteasca sa pot sa-i intorc nedreptatea chiar si cu un gest nemernic si mic. O surprindeam adesea ca ma urmarea cu un fel de tristete pe chipul imbatranit dintr-o data. De parca ar fi fost constransa sa ma supuna astor chinuri.

De m-ar fi privit triumfatoare, m-ar fi distrus, n-as fi stiut sa trec peste o astfel de rautate maxima. Negrul trist din privirile ei au nascut  semne de intrebare in mintea mea, dar mandria, caracteristica anilor tineri si prosti, nu m-au lasat sa imi inghit ura si sa invat sa ascult ce are de zis un om dupa ce te loveste.

Imi era teama ca nu voi sti sa traiesc mai departe in conditiile ce mi se impuneau. Ma indoiam sincer ca voi sti sa ma adaptez noilor cerinte aparute atat de brusc in viata care si ea imi parea atat de straina si deloc ‘a mea’. Ma pierdeam intr-un mine golit de simtiri. Nu mai stiam sa gust decat din portia de amar oferita cu generozitate. Si ma simteam singura, al naibi de singura intr-o lume ce continua sa se invarta intr-un ritm mult prea alert si vioi in jurul meu. As fi urat-o si pe ea dar era prea mare si nepasatoare ca sa-mi poata simti ura.

Tarziu, dupa ani, am fost capabila sa inteleg lectia ce mi-o servise viata si sa uit sa mai urasc. Refuzandu-mi dreptul la fericire, femeia nu facuse decat sa ma goneasca spre o alta. Am avut nesimtirea sa cred ca mi se cuvine dreptul la o alta fericire, sa o caut, sa o prind cu amandoua mainile si sa spun :a mea esti.

Nu cred in sansa UNICA, nu cred nici in acea persoana considerata THE ONE… Intotdeauna exista undeva o alta sansa si un alt om care sa te merite.

glitter-graphics.com

De ce albastre? Nu stiu nici eu, dar simt ca aceasta culoare e undeva intre bine si rau, ca reprezinta o cale de mijloc intre aceste doua stari. Sertarul cu drafturi e cam plin. Ganduri incepute, senzatii de moment traite la o intensitate pe care nu as mai sti sa o ating acum. Franturi dintr-un ieri apus, dintr-un mine trecut. Se inclina in litere, pregatindu-se sa cada in uitare, nu inainte de a-mi permite sa ma agat, nu atat de ele cat de momentul trait.

Lasa-ma sa raman acolo unde cad, sa prind radacini, sa cresc la umbra ta, sa fiu parte din covorul verde in care iti odihnesti trupul rapus de oboseala, sa fiu firul de iarba spalat de roua peste care talpa ta paseste agale in diminetile racoroase. Lasa-ma sa fiu paiul uscat pe care il ti in joaca intre buzele fragede, sa-ti simt aroma… Nu stiu sa fiu mandru trandafir sau gingasa lalea, nu stiu sa ma clatin in bataia vantului cu eleganta si nici sa-mi inchei existenta ofilindu-ma cu stil. Sunt firul de iarba retezat de taisul coasei, sunt hrana altor fiinte, sunt banal, trecator si nebagat in seama. Asemeni mie sunt milioane. Hihi, ma pierd in aceasta imensitate.

Ai vazut cum trec zilele? Nu, nu le-ai vazut, doar le-ai simtit. Ma strecor prin ore calauzita de fel si fel de stari confuze ce se succed cu repeziciune. Stau la un semafor si bat cu degetele in geamul prafuit. Caldura ma sufoca si nu stiu de ce dar aseaman in gand aceasta asteptare cu starea de tensiune ce te stapaneste inaintea luarii unei decizii. Eu nu am acum decat o optiune. Strada pe care traiesc acum e cu sens unic. Daca o cotesc la stanga ma amendez singura, daca o cotesc la dreapta inseamna ca optez pentru o varianta slaba dar ajutatoare. Daca ma intorc dau dovada de lasitate. Nu-mi ramane decat sa merg inainte desii stiu ca asta ma va costa, dar daca pasii imi vor fi bine ganditi si calculati, atunci satisfactia va fi pe masura. Exista posibilitatea sa fac pana, sa fac un accident, sa dau chix… si mi-e teama, recunosc, dar azi nu vreau sa fiu negativista, nu am voie, altfel tot proiectul pe care il tot modelez de ceva vreme, se va duce dracu si eu odata cu el. Cand raman singura las inima sa-mi bata cu putere, mainile sa-mi tremure, zambetul il schimb pe o masca tematoare si pe doi ochi speriati. Daca m-as vedea, as rade si mi-as da doua palme amintindu-mi cum incurajam un om pentru niste lucruri de care… de care uita-te la mine cum tremur de frica!!! Draaaace. Cand esti spectatorul unei crize traite de altul, esti AS in a da sfaturi, dar cand criza e traita de tine nu mai dai dovada de sange rece, nu mai gandesti totul la rece. Arzi in focurile iadului si te topesti de emotii si teama.

Se uita in jur si constata uimita ca s-a intunecat. Nu stie cand, nu-si aminteste cum, dar se simte ratacita in acest oras ale carui strazi nu le mai recunoaste. Isi aminteste vag de rusticul aleilor pe care a pasit de atatea ori incantata dar acum, invaluite in umbre, ii par altfel. Sau poate sentimentul de vina care a facut-o sa goneasca fara tinta prin oras, da o alta lumina la tot ce o inconjoara. Nu stie si nu are chef sa analizeze acum lucruri inutile. Vede ferestrele unui mic atelier de viori luminate. Perdeaua de lumina bate usor pana in strada. Se aseaza langa zid, chiar sub ferestrele joase. Isi aduna genunchii la piept si priveste in incinta atelierului. Mirosul de lemn amestecat cu clei ii gadila narile. Nu stie de ce dar ori de cate ori trecea pe langa acest atelier, avea impresia ca paseste in alte vremi, ca lasa in urma forfota orasului imbacsit de zgomotele modernului pentru a se lasa invaluita de misterul secolelor apuse.

Pe rafturile simple facute dintr-o scandura ingusta nefinisata, stau randuite fel si fel de viori, asteptand cuminti ca mainile batranului scripcar sa le dea viata cu maiestrie, sa le imbrace in culoare, sa le dea stralucire si sa le inzestreze cu glas divin.

Sa poti gandi la lucruri frumoase, trebuie sa ai un suflet pe masura. Sa ai curajul sa visezi intr-o lume cenusie, trebuie sa dai dovada de curaj. Sa poti sa strigi cand nimeni nu e dispus sa te asculte, trebuie sa ai tupeu. Sa poti sa speri cand toti iti spun ca nu vei reusi, trebuie sa dai dovada de nebunie si sa mergi mai departe, sa te convingi singur ca esti sau nu esti in stare de ceva. Ridici ochii si privesti omul ce nu crede in tine, te uiti simplu, ochi in ochi. Nu trebuie sa-i promiti nimic, nici chiar sa-l contrazici. Nu trebuie sa-i faci nici un juramant, rostit sau nerostit, ca ii vei demonstra ca poti. Vorbeste-ti tie, in tine, cauta farama de curaj, tupeu si nebunie si spune-ti doar tie daca poti sau nu. Nimeni nu a primit dreptul sa te judece sau sa te injoseasca. Nimeni nu e mai presus sau mai ‘domn’. Nimeni nu trebuie lasat sa traiasca doar pentru a se impune, sau cel putin, nu in lumea ta. Ai atestat reanoit de OM. ce aiurea suna, hehehe, stiu, dar cateodata intalnesc persoane demoralizate carora le este imposibil sa mai creada ca la baza sunt niste OAMENI ca oricare altii, ca beneficiaza de aceleasi drepturi la viata ca cei ce i-au ponegrit, ca nu sunt penalizati pentru ca au indraznit sa ridice ochii spre cer si sa spere sau sa creada intr-un destin mai bun, ca nimeni nu are dreptul sa le dea peste ochi si sa le spuna: ‘hei, unde crezi ca te bagi? nu vezi ca nu e loc si pentru tine?’ Ba este, este din plin loc pentru fiecare. Si nu e musai sa dai din coate desi sunt unii care sustin ca lumea e plina de rechini. O fi, nu zic nu, dar nu inoti in ape dominate de rechini si, sa recunoastem, nu ai aripi atat de inalte incat sa reprezinti o amenintare. Dar trebuie sa crezi si sa nu renunti sa speri.

Privesc si nu vreau sa vorbesc. Caut in ascuns sa retin fiecare trasatura a chipului tacut, usor melancolic, ce se odihneste intr-un somn adanc. Printre degete subtiri imi trec bucati de ganduri pe care le torc in fire diabolice.

Mi-am pus in gand sa tes, pentru tine. Am sa-ti fac un….. o…., drace, nici nu stiu ce va iesi dintr-o minte nebuna si maini nepasatoare, dar am sa-ti fac un ceva acolo cu care am sa te acopar, am sa te fac al meu inrobindu-te cu sentimentul ca imi esti dator. Si imi esti, fiindca nu poti refuza un efort depus special pentru tine, te prea incanta gestul ca sa ai puterea sa spui ‘nu’.

Profit deliberat de stratul de omenie ce iti invaluie sufletul. te cumpar si iti ofer un pret pe care nu poti sa-l refuzi. Si am sa tot profit pana am sa te consum. Risc sa te ‘prea’ consum si sa plang pe urma? Nu voi avea ce plange pentru ca pana sa ajung la lacima, vei fi plecat, vei deveni o amintire.

Decat sa plang un sentiment apasator, mai bine te iau, decat sa ma intreb cum ai fi fost, mai bine te gust, te fac sa ma saturi lasandu-ti impresia ca tu conduci, ca dorinta iti apartine tie iar eu doar ma supun tie … si apoi te las sa pleci.. Si n-am sa-ti fur nimic, nu rup petic din tine ca sa te simt oricand al meu, sa mi te amintesc. Nu stiu sa ma subjug cu un cuvant: ramai. Nu stiu sa rostesc astfel de litere.

Te vreau pentru o clipa, atat. De-ai sta prea mult, ai deveni o stare apasatoare, un gand prea pretentios si incomod. Te vreau dus si dor sa-ti duc, te vreau dor de fruct gustat prea putin, la care sa ravnesc etern. Te vreau tinta unui vis in noptile prea lungi, prea triste. N-am sa te las sa devi un ambalaj a ceva consumat pana la ultima frimitura.

De vrei sau nu, ai sa imi hranesti sufletul si ai sa ma inveti sa sper la tine. Dar n-ai sa ma inveti sa te iubesc. Vei fi gandul ce ma va amagi cu intoarceri inchipuite, vei fi eroul fanteziilor.

Dar mai intai trebuie sa-mi placa gustul tau…

Cand ma ridic si ma aplec asupra ta e tarziu pentru ganduri de etica si morala, cand iti ating buzele e prea tarziu sa dau inapoi.

Mai tarziu am sa ma urasc, nu acum, mai tarziu,  acum sunt ocupata sa te vreau si sa te am… mai tarziu voi sta de vorba cu mine si atunci sentimente de ura si dispret vor incinge hora in jurul meu si vor dansa pana la ziua, band din pocale blestemate boabe de lacrimi amare…